Text circulat prin e-mail. M-am hotarat sa-l postez aici. Nu-mi plac mesajele de tipul “daca nu trimiti acest e-mail la cel putin 10 din lista, ti se arde hardul, se topesc tastele, se intuneca ecranul, etc”.

La Waterloo Napoleon a avut o criza hemoroidala. Ghici ce?

A pierdut batalia pentru ca nu s-a putut concentra… Hemoroizii si istoria…!!! Nu-i ceva?

Ca si ea regret amarnic ca atunci m-am bucurat! Cred ca acest pacat, cel putin pe mine ma va marca pentru toata viata! Asta o marturisesc pentru ca vine o trista aniversare…

Nu am iubit comunismul desi nu pot spune ca nu am beneficit de unele avantaje. Am vrut sa fug dar nu am avut curajul sa o fac. Am vrut sa plec si dupa decembrie 1989, dar atunci am sperat ca lucrurile vor fi indreptate. M-am lecuit! Acum este prea tarziu sa o fac!

In al doilea rand nu scrisul este pasiunea mea. Am mai multa aplecare spre fotografie (acum) si spre pictura. Din pacate viata ne aglomereazaa atat de rau cu maruntisurile zilnice incat, oricat de mult am dorit sa regasesc timp pentru mine si pictura nu am reusit.

Nu vreau sa plictisesc pe nimeni cu asta dar simteam nevoia sa explic de ce am mai lasat-o moale cu blogul.

Pun cateva fotografii din Poros si Hydra.

Ma laudam ca am sa pictez iarasi. Nu am reusit inca. In timpul asta picteaza natura mult mai bine. Pozele astea le-am facut de curand in gradina mea…

Se povesteste ca, la contactul cu solul lunar, in afara de celebra fraza “un pas mic pentru un om, un pas urias pentru omenire”, Neil a mai rostit si “Good Luck, Mr. Gorski!”. Asta i-ar fi uimit pe cei de la NASA care au inceput imediat sa verifice liste cu nume ale cosmonautilor sovietici. Intrebat de ziaristi la cine se refera, Neil zambea intotdeauna fara sa raspunda. Abia prin 1995, dupa moartea celebrului deja Gorski, a povestit unui ziarist care a reluat intrebarea: cand era mic, mingea de fotbal a trecut in gradina vecinilor. Furisandu-se sa o recupereze, a auzit-o pe d-na Gorski amenintandu-si sotul ca o sa vada sex de la ea cand copilul vecinilor va umbla pe luna…Si iata!

Intamplarea mi-a fost reamintita de curand, de un bun prieten. Am verificat pe Google si pare ca istoria este reala.

Ieri, am ascultat o scurta istorioara despre doi oameni care se intorceau cu vaporul din China. Unul era un om al lui Dumnezeu si statuse in Orient cam 20 de ani pentru o munca de apostolat. Celalalt era un vestit cantaret care incheiase un turneu de 2 saptamani.

In port la New York preotul a vazut o mare multime de oameni care venisera cu totii sa-l intampine pe cantaret si sa-i ceara autografe. Mahnit si-a spus: cum pentru mine, care am dus cuvantul Domnului timp de 20 de ani pe meleaguri atat de indepartate, nu a venit nimeni iar pentru acest cantaret au venit atatia? Imediat a auzit in inima sa o voce care i-a spus: Tu fiul meu, nu ai ajuns acasa inca!

Mi-a placut mult aceasta povestire.

Ne incoronam mult prea lesne si ni se pare mult prea usor ca felul in care suntem aclamati la un moment dat este cel mai important lucru. Pentru asta suntem in stare sa uitam prietenii cei mai loiali, clipele traite cu adevarat.

Desigur, avem nevoie de recunoastere dar este mult mai valoros ceea ce facem bine si adevarata recompensa: pretuirea sincera din partea celor importanti pentru noi!

Am fost la lac! Super vreme, cald, senin si mai ales primavara! Adevarata! Cu un bazait electric de albine ametite de parfumul florilor, frunze abia mijite din muguri, cu o multime de lucruri de facut prin gradina, hidrofor de amorsat dar si un racord elastic spart peste iarna, sub chiuveta de la bucatarie…

Am facut poze si uite, postez 3 dintre ele, ca sa intelegeti cam cum a fost…